Vămile văzduhului în credința populară

Home > Obiceiuri de înmormântare > Vămile văzduhului în credința populară

Vămile văzduhului reprezintă un concept strâns legat de călătoria sufletului după moarte, o călătorie lungă și anevoioasă pe care o are de făcut pentru a ajunge la odihna Raiului.

Ce sunt vămile văzduhului?

Ideea de vămi ale văzduhului (vămile sufletului după moarte) se regăsește atât în mediul bisericesc, cât și în lumea românească tradițională.

Vămile văzduhului sunt popasurile pe care sufletul celui mort le face în călătoria sa spre Dumnezeu, în cea de-a treia zi de la deces. Cei rămași în viață se străduiesc pe cât posibil să îndeplinească toate obiceiurile românești de înmormântare, pentru ca sufletul să se poată odihni și pentru ca drumul său spre Rai să fie lin. După moarte nimeni nu poate însă evita vămile văzduhului, indiferent de cât de credincios a fost în viața de pe pământ. Aici ar fi totuși de menționat o excepție – se crede în popor că cei care mor în posturile mari de peste an, cum ar fi postul Crăciunului, vor ajunge direct în Rai, fără a mai trebui să treacă de vămi.

În scrierile bisericești există o serie de referințe la vămile văzduhului, însă credința populară a creat o întreagă mitologie în jurul lor. Deși biserica și sfinții care au scris despre ele le-au gândit mai mult metaforic, mintea omului și le-a imaginat după puterea sa.

Astfel, vămile sunt văzute ca niște locuri primejdioase, întunecate, păzite de animale fioroase sau de diavoli, care încearcă să găsească orice motiv pentru a duce sufletul în iad, la chinurile veșnice. Iar păcatele omului reprezintă un prilej pentru diavoli de a fura sufletul de la îngerul păzitor, cel care veghează drumul spre Dumnezeu.

Se mai spune că vămile văzduhului sunt construcții cu uși de fier sau că ar fi niște garduri înalte. Ele mai sunt numite și "stâlpi". Cele mai multe dintre vămi sunt așezate pe malurile apelor mari, pe care sufletul trebuie să le treacă.

Dacă sufletul care călătorește este foarte păcătos, este oricând expus pericolului de a cădea în apă și de a nu mai ajunge în Rai. În acest caz se poate întâmpla ca pe acolo să treacă un om, iar dacă sufletul are un bănuț la el, îi poate cere ajutorul. Astfel se explică obiceiul punerii bănuților la privegherea mortului.

O altă credință este că după moarte sufletul poate trece mai ușor de vămile văzduhului dacă dă la fiecare vamă câte un colac și un bănuț – încă o legătură interesantă cu banii și colacii care se dau de obicei de pomană pentru sufletul celui adormit.

În același scop, se obișnuiește să se mai pună monede și în mâna dreapta a mortului, în buzunar, în sicriu, în groapă sau pe lumânarea cu care a murit și cu care se îngroapă. Bani se aruncă peste sicriu la fiecare intersecție prin care trece cortegiul funerar sau în apa râurilor sau se leagă la batiste și se pun în bradul funerar. În trecut se puneau bani chiar în gura mortului sau erau legați de mâna dreaptă, ca să nu îi piardă și să îi fie de folos pentru a trece de vămile văzduhului.

Se crede și că diavolii aleargă să culeagă banii care sunt aruncați, lăsând în pace sufletul celui decedat.

În călătoria sa, sufletul se poate sprijini și pe toiagul mortului, folosind lumina acestuia pentru a vedea pe unde umblă.

Alte ajutoare din lumea tradițională pot fi un cocoș sau o găină, date peste mormânt de pomană după înmormântare. Ele vor însoți sufletul pe lumea cealaltă și îl vor îndruma spre poarta Raiului.

Credința legată de vămile văzduhului se întâlnește adesea în bocetele și cântecele funebre din Banat, iar reprezentări ale acestora apar pe zidurile exterioare ale mânăstirilor din Bucovina, poate cea mai frumoasă dintre ele fiind pe peretele de nord al Mânăstirii Sucevița.

Conceptul de vămi ale văzduhului nu este prezent în credințele funerare catolice.