Obiceiuri de înmormântare - spălarea mortului
Spălarea mortului sau "scăldarea" constituie, în tradiția populară, unul dintre primele momente din ritualul înmormântării și este un important obicei funerar românesc, plin de semnificații.
În zilele noastre, de obicei firmele de servicii funerare sunt cele care se ocupă de acest lucru, însă în vechime rolul spălării morților îi revenea fie cuiva stabilit de cel decedat, înainte de moarte, fie unui grup de patru bărbați, daca mortul era bărbat, respectiv de patru femei, daca persoana decedată era o femeie. Spălarea mortului era făcută de străini, nu de rudele celui răposat.
Atunci când omul își dădea ultima suflare, prima grijă era ca ușile și ferestrele să fie deschise. Apoi, trupul celui adormit trebuia spălat cât mai repede posibil, înainte să devină rigid.
Apa se aducea în tăcere, de la un izvor sau de la fântână (câteodată cu lumânare și tămâie) și era încălzită. În multe zone din țară în apa de scaldă se turna și puțină apa sfințită, iar pe timp de vară se adăugau diferite plante aromatice (mentă, busuioc, romaniță, pelin etc), pentru ca trupul să miroasă frumos.
Corpul trebuia spălat foarte bine cu apă și săpun. Se spunea că trupul celui mort trebuie să ajungă atât de curat, încât să fie confundat cu trupul copilului abia născut.
Apa folosită la spălare se arunca într-un loc ascuns, astfel încât să nu existe riscul ca cineva să calce pe ea, ceea ce ar fi fost semn rău.
De ce se spală mortul?
Principalul motiv pentru care există practica spălării morților îl constituie faptul că omul trebuie să se înfățișeze la Judecata de Apoi cu sufletul și cu trupul curat. Nu numai sufletul este deci important, ci și trupul celui adormit. Spălarea sufletului de păcate se face încă din timpul vieții, prin spovedanie și împărtășanie. La fel și trupul trebuie spălat și îmbrăcat în haine de sărbătoare deoarece, la a doua Înviere, el se va înfățișa în fața lui Hristos.
Se mai spune și că grija față de trupul celui mort l-ar putea ajuta pe acesta în fața scaunului Judecății, când Dumnezeu i-ar ierta păcatele mai mici dacă l-ar vedea curat iar credințele populare afirmă că dacă mortul nu e spălat bine, vina și păcatul sunt ale celui care l-a spălat.
Tăierea unghiilor și a părului
După spălare, urmează tăierea unghiilor și a părului persoanei decedate.
Tradiția spune că unghiile celui adormit trebuie tăiate cu grijă, astfel încât să nu rămână pământ sub ele. Conform unei legende foarte vechi, dacă cel mort ar avea pământ sub unghii, ar putea fi recunoscut de diavol, deoarece se spune că cerul îi aparține lui Dumnezeu, iar pământul diavolului.
În unele părți ale țării, unghiile mortului nu sunt aruncate, ci se pun într-un săculeț la piept, pentru a-i folosi pe lumea cealaltă. În același săculeț (care se va pune în sicriu) se pun și săpunul cu care a fost spălat, pieptenele folosit la pieptănat și pânza cu care a fost șters. Se mai obișnuia și ca obiectele care au fost folosite la spălarea și aranjarea mortului să fie aruncate noaptea, pe apa unui râu.
Dacă cel adormit este bărbat, trebuie să fie bărbierit. Se zice că cel care se va înfățișa în fața lui Dumnezeu fără barbă va arăta ca la 30 de ani, pe când cel nearanjat va rămâne bătrân pentru totdeauna.
În cazul femeilor, părul trebuie aranjat frumos și împletit. Dacă cea care a murit era însărcinată, nu i se va împleti tot părul, ca să o recunoască Dumnezeu și să îi ierte păcatele. Nu se împletește nici părul copilelor și fetelor tinere.
Cei care s-au ocupat de spălarea mortului trebuie să primească haine sau perne care i-au aparținut acestuia. Ei nu au voie să participe la prepararea mâncărurilor pentru pomana de după înmormântare.
