Bocete și cântece de înmormântare

Durerea sufletească a celui care pierde pe cineva drag este cu greu înțeleasă. De-a lungul timpului, oamenii și-au creat diferite forme de manifestare, tocmai pentru a-și exprima aceasta durere. Fiecare obicei funerar are rolul de a face mai ușoară despărțirea de cei dragi, iar bocetele și cântecele de înmormântare reprezintă o ușurare a inimii încărcate de suferință.

Bocetele de înmormântare

Bocetele sunt cântece funerare de jale, prezente (din ce în ce mai rar) și astăzi în ceremonialul de înmormântare. Bocetul este, practic, o reacție firească, însoțită de țipete, strigăte, suspine, sunete tânguitoare și alte gesturi disperate. Există o formă de bocet versificat, dar și bocetul tăcut, nemărturisit, tristețea interioară ce aduce frământare. În unele regiuni bocetele funebre sunt cunoscute și sub alte denumiri, de exemplu "cântec de mort" în Transilvania sau "jelit" în Moldova.

Bocetele de înmormântare sunt atribuite femeilor. Există o ordine a bocirii, având prioritate familia și rudele celui mort, precum și femeile în vârstă. Etnografii ne spun că femeile nu trebuiau să poarte podoabe în timpul bocirii și trebuiau să își despletească părul. În unele zone, bocetul nu se cânta lângă sicriul celui mort, ci afară, într-un loc mai ridicat, pentru ca bocitoarea să poată fi auzită.

Bocetul versificat are o anumită structură. El se deschide cu strigarea celui mort ("Ionică, iubitul meu!" sau "Mărioara, scumpa mea!") și cu cererea unei explicații pentru plecarea sa dintre cei vii. Bocitoarele au grijă ca nicio lacrimă să nu cadă pe fața sau pe hainele celui mort – se spune că lacrimile l-ar frige ca apa clocotită sau l-ar îneca.

Conform tradiției populare, e mare păcat ca cineva să fie îngropat fără a fi bocit. Dacă se întâmpla ca cel mort să nu aibă rude, se chemau bocitoare care să îl bocească, primind de pomană haine sau mâncare, dar niciodată bani.

Bocetele se repetă de trei ori pe zi (dimineață, la amiază și înainte de înserare), până la slujba înmormântării sau atunci când vin rudele îndepărtate din alte sate, dar și la punerea în mormânt. Bocitoarele le cântă pe un ton tânguitor, scoțând țipete și lacrimi, chiar dacă sunt bocitoare profesioniste. Prin aceste cântece funerare, bocitoarele transmit totodată și mesaje către lumea cealaltă, către cei care au murit înainte.

Bocetul are, deci, o funcție ritualică foarte puternică, însă aduce și anumite beneficii psihice: prin bocetul care începe dezlănțuit și se sfârșește ca o împăcare cu gândul morții, oamenii recapătă echilibrul și acceptă destinul implacabil. Astfel, înmormântarea, dincolo de a fi un eveniment extraordinar de trist, devine o despărțire plină de speranță.

Pe lângă bocetele de înmormântare, există și bocetele de pomenire, care se desfășoară în cimitir, la mormânt, la zilele de pomenire generală a morților sau la soroacele de pomenire individuală. Bocetul de pomenire ia forma unui dialog fără răspuns, în care cel rămas în viață povestește despre ce s-a mai întâmplat, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat familia, cere sfaturi etc. Ca și bocetul de înmormântare, și bocetul de pomenire are același rol de liniștire și de împăcare.

Cântecele de înmormântare

Cântecele funerare au evoluat din formele arhaice ale bocetului, fiind deosebite prin texte și linia melodică și având rol de inițiere a sufletului mortului în călătoria spre lumea de dincolo. Ca și bocetele, cântecele de înmormântare cad în sarcina femeilor, care le cântă în cor, de obicei în număr impar, în momente bine determinate. Cele mai cunoscute cântece de înmormântare sunt Cântecul de priveghi, Cântecul zorilor și Cântecul bradului.

Cântecul de priveghi era răspândit îndeosebi în zona Moldovei și a Transilvaniei și se cânta în nopțile în care se făcea privegherea mortului.

Cântecul zorilor se cânta în zorii fiecărei dimineți de dinaintea înmormântării. Două grupuri de femei se așezau în colțurile dinspre răsărit ale casei mortului, cu o lumânare și un fir de busuioc în mână și rugau zorile (numite “surori”) să întârzie până când vor termina pregătirile pentru înmormântare. Cântecul zorilor cunoaște multe variante. În zona Gorjului, cel mort este sfătuit să se facă frate cu lupul, respectiv soră cu vulpea și vidra, care îl vor ajuta în călătoria sufletului spre lumea de dincolo.

Cântecul bradului se cânta la înmormântarea unui tânăr necăsătorit și lua forma unui dialog ritualic în care bradul devenea soțul sau soția de după moarte a persoanei decedate.

Oamenii ce practicau obiceiurile funerare nu tăceau în fața morții și nu făceau din traumatismul înmormântării o boală pe termen lung, așa cum se întâmplă adesea în societatea modernă. Astăzi refuzăm să ne explicăm moartea, suferim în tăcere sau alegem să nu ne mărturisim suferințele. Adevăratul doliu însemna inclusiv vindecarea sufletească a celor rămași, împăcarea și trecerea senină prin toate întâmplările vieții, bune sau rele.